Gorillaz: "Plastic Beach" (2010)

Poate nu totul pica bine din prima. Poate nu toate colaborarile par stralucite si poate de multe ori dai din cap uimit, dar Plastic Beach este un album bun. Damon Albarn face ce face si transforma Gorillaz in icons animate ale unui nou tip de muzica, pe care probabil ca nu o vei auzi la orice colt de strada, iar asta nu este un lucru rau.

Materialul are un sunet urban ușor futurist, electronica, Rock-ul și Hip Hop-ul Alternativ se amestecă cu aceeași fluiditate ritmată și minimalistă, eticheta de Trip Rock pare ușor deplasată, chitarele și unde apar sunt complet prelucrate și denaturate sintetic, dar muzica aceasta are un șarm aparte, este de neîncadrat însă degajă aceleași note de feel good. „Plastic Beach” nu-și propune nici o revoluție, se face și se lasă ascultat într-un mod cât se poate de plăcut.

Plastic Beach este un urmaș explicit al predecesorului său, Demon Days, povestea începută pe materialul de acum cinci ani continuând de unde a rămas, muzica sa oferind o expansiune a ceea ce a fost inițial.

Povestea care a construit Plastic Beach - basişti cyborg, cântăreţi răpiţi şi insule realizate din gunoi - te poate face să crezi că trupa animată a luat-o pe un sens greşit. Ascultă, totuşi, albumul şi îţi vei da seama că totul are sens.

Câteodată, în special în partea a doua a albumului, muzica devine plictisitoare. De cele mai multe ori, totuşi, Gorillaz cântă cu stil.

Prea multe dintre aceste 16 ameţitoare piese sună ca nişte gafe de studio, înregistrate în pirmele ore ale dimineţii de Albarn şi cercul său de amici celebri.

Albarn nu a renunţat la slujba sa zilnică - Blur a revenit, după câte se pare. Dar, Plastic Beach arată că acesta se simte cu adevărat comfortabil atunci când se transformă într-un personaj de benzi desenate.

Inteligenţa albumului adoptă numeroase deghizări în cele 16 piese, totul luând, cumva, o formă perfectă pentru această aventură departe de ţărm.

La o primă ascultare, Plastic Beach chiar te face să te întrebi dacă Arbarn s-a autodepăşit. Iar ce găseşti pe album demonstrează faptul că acesta este singurul artist din lumea britpop căruia îi poţi ataşa titulatura de geniu fără să provoci râsete de ironie.

Singura greşeală a albumului este aceea că e ridicol de ambiţios. Adevărata sa putere stă în faptul că te imploră să revizitezi în mod repetat o lume plină de lucruri nefolositoare pentru alţii. Ironic, nu reciclează nimic; tot ce este aici este cât se poate de proaspăt.

Damon Albarn a depăşit momentul artificial al acestui proiect post-modern, reprezintat de Gorillaz, realizând cel mai afectiv şi unic album al grupului. Gluma s-a terminat, Gorillaz este pe bune.

Cu toate că Plastic Beach este în genral orientat către hip-hop, acesta este un remarcabil albu eclectic. Cel mai rău lucru pe care îl poţi spune despre le este că nu e destul de echilibrat.

Cântat ca un album pop ca niciunul pe care l-ai auzit până acum, nimeni nu poate spune că Plastic Beach nu este distractiv cât timp durează.

Nu toate cele 16 piese te captează instantaneu, dar cele care reuşesc să o facă sunt capodopere pop.

Albran a spus că Plastic Beach este un album pop. Cu siguranţă, nu pare aşa la început. Însă, din moment ce te pierzi în lumea celor de la Gorillaz, începe să ţi se dezvăluie adevărata faţă a albumului şi multe recompense vin din asta. Nu este perfect. Este chiar mai disperat decât Demon Days, probabil, dar e categoric ceva unic.

Trupa virtuală arată, în sfârşit, dibăcia muzicală reală.