Casa de discuri: Elektra/Because
Data lansării: 26 Ian. 2010
Tracklist: 1. Master's Hands
2. IRM
3. Le Chat Du Cafe Des Artistes
4. In The End
5. Heaven Can Wait
6. Me And Jane Doe
7. Vanities
8. Time Of The Assassins
9. Trick Pony
10. Greenwich Mean Time
11. Dandelion
12. Voyage
13. The Collector
Bazat pe părerile ale 17 critici.
Seducător, melancolic, claustrofobic, enigmatic. Cam așa s-ar caracteriza noul album al actriței/solistei Charlotte Gainsbourg. Aceasta a șocat publicul cu interpretarea ei din schizoidul Antichrist al lui Lars von Trier, care i-a adus și un premiu, la Cannes-ul de anul trecut, pentru cea mai bună actriță. Acum s-a reîntors la muzică și, după albumul 5:55, lansat în 2006, IRM o înfățișează mai matură, la fel de sexy, dar, parcă, ceva lipsește și a lipsit dintotdeauna.
Scanarea creierului (IRM) este laitmotivul de la care porneşte acest album, iar versuri precum Take my eyes and paint my bones/Drill my brain all full of holes de pe piesa de deschidere au menirea să ne introducă în această paradigmă medicinal-periculoasă-degradantă-halucinantă. Vestea proastă este că atmosfera creată de Beck este puţin claustrofobă – vocea ei fiind detaşată complet de stilul cantautorului.
Cele 13 piese (14 în varianta cu CD, DVD şi booklet) sunt o combinaţie ciudată de melancolie şi veselie exuberantă. Nu ai timp în cele câteva minute ale unei piese să intri într-o stare oarecare, fie că ai vrea să închizi ochii şi să visezi sau să baţi ritmul pe marginea mesei, că piesa următoare te transpune în cu totul altă lume, mai tristă sau mai dinamică.
Un amestec de fragilitate și curaj.
Unul dintre cele mai bune exemple ale anului 2010 despre cum se face un album adult-pop.
Sexy fără prea mult efort - dar s-ar putea să te ducă într-o stare prea franțuzească pentru a mai dansa.
Gainsbourg pare a înțelege în sinea sa că, la fel ca și direcțiile unui gen muzical, căile destinului nu pot fi cunoscute niciodată cu adevărat, dar ea se simte ca acasă oriunde ar merge.
IRM nu e rău. Muzica este suficient de plăcută și dacă nu îl supraanalizezi, IRM e un album ușor, de care te poți bucura.
IRM este dramatic și personal. Este inspirat din sperietura trăită de Gainsbourg în 2007, când a suferit o hemoragie pe creier și a avut nevoie de mai multe "călătorii" la spital, pentru radiografii (IRM în franceză). Pe acest album, Gainsbourg îmbină jargonul medical cu sentimente de deznădejde și claustrofobice.
În fața celui de-al doilea album al maturei Charlotte Gainsbourg, primul impuls a fost acela de a încerca să-i descopăr personalitatea. Inițial, părea curios de distantă, de parcă ar fi interpretat rolul unei cântărețe într-un film. Apoi, însă, o descoperi în titlul albumului, în cover-ul după piesa canadianului Jean-Pierre Ferland - o adevărată contemplare a morții - Le Chat du Café des Artistes sau în piesa de o sensibilitate aparte - Heaven Can Wait.
IRM este enigmatic, carismatic și misterios. Acestea sunt trei caracteristici pe care nu le întâlnești prea des la un album, în ultima vreme. Și doar pentru faptul ăsta, cel de-al doilea labum al Charlottei Gainsbourg merită toate laudele pe care le primește.
Este mai bun decât orice album al lui Beck din ultimii șapte ani. Nu are niciun cântec de dragoste - o schimbare radicală față de precedentul album al Charlottei, 5:55, din 2006, scris și produs de către Jarvis Cocker, de la Air. Tematica îi oferă solistei propria identitate. Este, pur și simplu, sexy, renăscută.
Are semnătura vocală a domnișoarei Gainsbourg. Este, de asemenea, și privilegiul ei. Acel cântat șoptit amețitor - un stil care dă fiecărui vers aerul unei confesiuni scandaloase. Ea încă mai cântă în cel mai pur stil Gainsbourg-ian pe “Master’s Hands” și pe alte câteva piese. Dar pare a se îndrepta către altceva, mișcându-se alene printre balade folk-rock, rătăcindu-se printre dance-punk și blues, lăsându-l pe Beck să-i scufunde vocea în sunete distorsionate.
Lucrând alături de Beck la acest album, Gainsbourg se transformă, ca și mama ei - Jane Birkin, de altfel, în muza unui talent rebel.
Este un album al extremelor, chiar dacă al unora subtile.
IRM este un album atât de cuprinzător și satisfăcător, un triumf atât pentru Beck, cât și pentru Gainsbourg, încât ar fi păcat ca această colaborare să se oprească aici.
Gainsbourg începe album în căutarea unui ”motiv pentru a simți”, dar până la final nu dă niciun indiciu că l-ar fi găsit.
Dincolo de altceva, IRM pune o întrebare: cine este de fapt charlotte Gainsbourg. Charlotte for Ever a fost opera tatălui său, 5:55 și-a luat inspirația de la Jarvis Cocker și Air, iar IRM este afacerea lui Beck, care o lasă pe Gainsbourg fără niciun cuvânt în formarea unei identități muzicale proprii. Este prezentată ca un vehicul pentru ca alți artiști să-și exprime muzica.