Massive Attack: "Heligoland" (2010)

Mult aşteptatul, mult (prea)lăudatul, mult (prea)lucratul… Iată că a apărut. 10 piese dintre care 4 deja rulate pe ep-ul apărut in toamna trecută.

În total, lui Heligoland îi lipsesc maiestatea și grandoarea albumelor clasice Massive Attack.

S-ar putea ca Massive Attack să nu mai fie niciodată la fel ca la începuturile trupei, dar atât timp cât va continua să lanseze albume atât de bogate, lirice și seducătoare ca Heligoland, va rămâne una dintre cele mai fascinante, extraordinare trupe.

Arsenalul celor de la Massive Attack s-a extins, iar rezultatul asaltului nu este decât genial.

Heligoland nu atinge perfecțiunea celei a albumului Blue Lines, dar puține reușesc acest lucru. Este grea o revenire la forma incipientă a uneia dintre trupele pionieratului muzical al generației noastre.

Ai spune că Massive Attack nu a adus nimic nou: cele mai bune momente ale albumului s-ar putea integra perfect pe Mezzanine. Totuși, chiar și o ascultare în fugă a piesei Flat of the Blade demonstrează că ei încă mai fac lucruri pe care nimeni nu le mai face.

Rareori expresia ”a reveni în formă” a fost mai corect utilizată.

”Heligoland” este mai degrabă o antologie decât un album. Este o colecție de concepte și strategii - unele de succes - în timp ce Massive Attack meditează asupra stilului pe care să-l abordeze după trip-hop.

Mulțimea de invitați speciali de pe albumul de revenire al duetului nu poate ascunde criza de identitate.

Sincer, e ca și când pauza de la ultimul material până acum nu ar fi existat, iar asta reprezintă tot ceea ce este mai bun și mai rău la acest album.

Anxietatea este una, neputința este cu totul altceva. Iar când întreaga lume poate simți, în cuvintele din "Pray for Rain", ”o reminiscență plictisitoare a ceva ce a fost odată” probabil că este mai bine să aștepți un alt album care să nu fie descris astfel.

Un album mai întunecat, mult mai complex, în care se recunoaște în mod evident munca celor care ne-au dat albumul Blue Lines.

Mai puțin o descriere a evenimentelor din jurul apocalipsei, Heligoland este mai mult o reflectare a anxietăților din interiorul acesteia.

Grant Marshall s-a întors, iar odată cu el a revenit și stilul care a definit muzica celor de la Massive Attack începând cu albumul Blue Lines din 1993.

Acesta este cel mai bun compromis al celor de la Massive Attack între muzica lor electronică de studio și dorința lor nu chiar atât de secretă de a călca, pe alocuri, pe urmele trupei rock Radiohead.

Pe Heligoland, reîntoarcerea lui Daddy G și a unei serii întregi de invitați remarcabili reîndreaptă oarecum atmosfera, oferind ocazia trupei Massive Attack de a face o muzică strălucită.

Este o slabă reamintire a gloriei trecute pentru a trece Heligoland ca revenirea în formă pe care unii au proclamat-o.

Așadar, sunt șanse pentru ca Massive Attack să revină la succesul înregistrat în anii 1990 ? Da și nu.