Hipnotic, halucinant, provocator, original, profund, personal, epic, trist, pe alocuri amuzant, revelator, inspiraţional, teribil de real, confesional, înfricoşător, bântuitor... Cum, nu ai ghicit ?! Este vorba despre primul album solo al Amandei Palmer, iar titlul materialului provine din perioada filmului Twin Peaks, când fanii ciudatului serial se întrebau „Who killed Laura Palmer ?”.

Albumul (The Album)

Iniţial, Amanda dorea să realizeze un simplu album în propriul dormitor, cu melodii mai mult de pian, fără percuţie, care să fie de altă natură decât cele ale trupei The Dresden Dolls, în care cântă alături de Brian Viglione, încă din 2000. Cum simplu este un cuvânt nepotrivit pentru cântăreaţa, artista, scriitoarea, activista politică şi mai mult Amanda Palmer, totul s-a transformat în ceva extrem de complex, depăşind stadiul unui simplu album. Totul a început cu scrisoarea lui Ben Folds către Amanda şi Brian, în care acesta lăuda muzica trupei The Dresden Dolls, arătându-se foarte fascinat de ceea ce transmiteau melodiile lor.

Originară din Lexington, Massachusetts, în apropiere de Boston, Amanda a fost întotdeauna atrasă de artă, unul dintre mentorii săi fiind profesorul de artă dramaturgică din liceu. Astfel, după terminarea colegiului, ea devenise cunoscută ca o „statuie vie”, intitulată „The Eight Foot Bride”, interpretând rolul unei mirese pe străzile Bostonului, în ceea ce se numeşte teatru de stradă. Totodată, cânta, ocazional, la pian, la diverse petreceri. La una dintre ele l-a cunoscut pe Brian Viglione, alături de care a început povestea The Dresden Dolls.

Entuziasmată de scrisoarea primită de la Ben Folds, Amanda a ascultat imediat albumele pe care le avea cu acesta, după care i-a trimis un răspuns. La câteva săptămâni după, amândoi se aflau în Australia, începând o prietenie deosebită. Ben chiar i-a spus că dacă are nevoie, poate oricând să folosească studioul său din Nashville, moment în care Amanda i-a mărturisit că tocmai se gândea să înregistreze un album solo. Folds nu a rezistat tentaţiei, propunându-i ca el să fie cel care să-i producă albumul, iar Amanda a acceptat pe loc, fără măcar să clipească.

Câteva luni mai târziu, cei doi s-au întâlnit la Nashville, unde au avut de ales dintre cele aproape 30 de melodii propuse de Amanda pentru a alcătui albumul. Cum nu exista niciun deadline, Ben şi Amanda au avut la dispoziţie tot timpul necesar să găsească instrumentiştii şi soluţiile cele mai bune pentru a realiza materialul.

Melodiile (The Songs)

Fiecare piesă de pe album este atent construită, precum notiţele unui jurnal personal. Atmosfera în care ne introduc melodiile Amandei Palmer este una întunecată, lucru care este bine definit chiar din debutul albumului, cu „Astronaut: a short story about nearly nothing”.

„And you may be acquainted with the night

But I have seen the darkness in the day

And you must know it is a terrifying sight

Because you and i are living the same way” (Astronaut)

Continuă cu „Runs in the family” şi „Ampersand”, piese în care partiturile de pian predomină încântător. Amplitudinea fiecăreia variază de la început până la final, exact cum vocea extraordinar de obsesivă a Amandei trece de la momentele agresive la şoaptele bântuitoare, ca sunetul pianului în nopţile ploioase.

Povestea piesei „Leeds United” este ceva mai specială, precum melodia, care sună ceva mai mult cu stilul The Dresden Dolls. Aceasta a fost înregistrată în Scoţia, cu o trupă de muzicieni care cântă la instrumente de suflat, intitulată The Born Again Horny Men of Edinburgh, pe care Amanda i-a întâlnit în timpul turneului său din Europa. Curios este faptul că această colaborare nu a fost stabilită iniţial, ci ea a fost rodul unei decizii spontane a Amandei. Totuşi, nu numai povestea înregistrării pieselor este interesantă, sau modul în care au fost ele compuse şi realizate, ci şi poveştile prezente în fiecare. Acestea sunt mai mult decât bucăţi rupte dintr-un suflet care are ceva de spus şi te fac să simţi că nu eşti singur într-o lume ciudat de abstractă.

„Blake says” şi „Strength through music” sunt două melodii care abordează teme ale lumii în care trăim, încălzirea globală, pe alocuri, şi întâmplările de la colegiul Columbine.

Înainte de a-l cunoaşte pe Ben Folds, Amanda avea un playlist pentru albumul său solo. „Guitar Hero” nu se număra printre ele, la fel cum nici nu se gândea că această piesă va fi reorganizată de celebrul East Bay Ray, de la Dead Kennedys. Din fericire, colaborarea cu Bay Ray s-a produs, iar „Guitar Hero” este una dintre cele mai puternice şi agresive piese de pe materialul de debut solo al Amandei Palmer.

Chiar dacă toate melodiile sunt senzaţionale, întreg materialul fiind exact cum se referă şi Amanda într-unul dintre interviurile sale, perfect, trebuie să recunosc că melodia mea de suflet este „Have to drive”. Sunetul pianului te pătrunde încă de la început, iar modul în care treptat melodia se transformă, combinat cu vocea şi versurile, parcă te face să-ţi pierzi respiraţia. Finalul melodiei mai are parte şi de o surpriză, prin corul în care cântă chiar tatăl Amandei.

„We suffer mornings most of all

Wake up all bleary eyed and sore

Forggetting everything we saw

(I’ll meet you in an hour

at the car, în şoaptă)” (Have to drive)

Şi ca să te facă şi mai nedumerit despre ceea ce asculţi, pe album apare când nu te aştepţi mai mult melodia „What’s the use of wondrin”, o piesă care nu ştii în ce gen să o încadrezi, într-un stil vechi de vodevil. Cea mai „prostuţă” melodie de pe album, cum i-a spus Amanda, este „Oasis”, în care sunt prezentate un viol, un avort şi autograful celor de la Oasis, pe un ritm alert şi vioi, în contrast deplin cu versurile.

Ultimele două piese, „The point of it all” şi „Another year”, te fac să trăieşti o experienţă pe care nu o vei uita uşor cu siguranţă, despre natura umană, despre dorinţe şi disperare, despre durerea şi siguranţa aşteptării, despre frica de singurătate.

„I have my new Bill Hicks CD

I have my friends and my career

I'm getting smaller by degrees

You said you'd help me disappear

But that could take forever

I think I'll wait another year” (Another year)

Mai există, de asemenea, şi melodia „Straight”, care, însă, nu a fost inclusă pe albumul propriu-zis, dar a fost realizată în timpul înregistrării materialului şi a mai circulat şi sub denumirea „Hey, bitch”.

Cartea (The Book)

Pentru a crea ceva special, de la începutul lunii noiembrie a apărut şi cartea „Who Killed Amanda Palmer ?”, realizată de Neil Gaiman, părintele benzilor desenate „The Sand Man”, „Stardust” şi „The American Gods”. Cartea cuprinde fotografii de la înregistrări, cu versurile pieselor şi artwork, această iniţiativă nefiind una neobişnuită pentru Amanda Palmer. Odată cu albumele The Dresden Dolls din 2006 şi din 2008 au fost realizate şi cărţile „Dresden Dolls Companion” şi „Virginia Companion”, care cuprind versuri, cuvinte şi artwork realizate de Amanda.

Totodată, latura artistic-dramatică a Amandei nu a lăsat-o pe aceasta să nu compună şi un musical, pus în scenă în colaborare cu American Repertory Theatre, la Zero Arrow Theatre în Cambridge, Massachusetts. În plus, Amanda este înclinată către meditaţie şi chiar a scris un articol pentru publicaţia buddhistă „Shambhala Sun”, intitulat Melody vs. Meditation, în scopul de a descoperi o punte între meditație și inspirația de a compune muzică. De altfel, Amanda este foarte deschisă către comunicarea cu fanii, având chiar un blog foarte activ, în care povestește toate întâmplările prin care trece. Îl poți accesa la www.amandapalmer.net.

P.S.: Era să uit. WKAP are parte și de un film. Regizate de Michael Pope, toate piesele de pe album au legătură între ele. Aveți mai jos intro-ul acestuia, restul videoclipurilor le puteți găsi pe youtube sau la adresa www.whokilledamandapalmer.com.

Tags: amanda palmer, punk cabaret, the dresden dolls, magicpete, 2008, ben folds, brian viglione, dead kennedys
Categories: magicMusic