În 2004, când am auzit albumul „Hopes and Fears” mă întrebam dacă trio-ul britanic Keane va mai putea lansa un material la fel de bun (sau, poate, chiar mai bun) în viitor. După patru ani şi încă două albume scoase pe piaţă, ultimul în iulie anul acesta, m-am convins, din păcate, că cei trei englezi - compozitor, basist şi pianist Tim Rice-Oxley, vocalist Tom Chaplin şi toboşar Richard Hughes - nu au întotdeauna poveşti interesante de spus.

După doi ani de la albumul „Under the Iron Sea” (pe care, spre ruşinea mea, l-am cam sărit din vedere, la apriţie), Keane a lansat „Perfect Symmetry”, un material în care mi-a fost destul de greu să-i recunosc pe cei care au realizat şi „Hopes and Fears”. Primul extras pe single, care coincide şi cu prima piesă de pe album – „Spiralling” – m-a dezamăgit din start. Faţă de piesele originale de dinainte ale formaţiei, printre cele de pe albumul „Perfect Symmetry” trebuie să cauţi atent pentru a descoperi ceva nou, care să te atragă. Din fericire, există lucruri bune şi pe acest material, dar mult prea puţine pentru a crea un album demn de reţinut.

Printre melodiile care nu fac ascultarea albumului de prisos se numără „Perfect Symmetry”, „You don’t see me”, „Black burning heart” şi „Love is the end”, piese care transmit momente de viaţă fără a pătrunde în patetism, cum se întâmplă în cazul celorlalte.

Poate şi dorinţa prea mare de a crea ceva diferit de ceea ce au făcut până acum, de a se depărta de melodiile pop revelatorii anterioare, a făcut ca „Perfect Symmetry” să nu mai aibă aceeaşi intensitate vibrantă, care să te apropie de piese, să te facă să te simţi personajul principal al povestioarei.

Pe acest album, Keane a folosit, pentru prima dată de la începuturile trupei, sunetul de chitară şi s-a bazat mai mult pe efectul sintetizatoarelor. În plus, se observă şi o mică influenţă a synth-pop-ului anilor ’80. Ideea de a împrospăta genul abordat este de apreciat, însă modalitatea în care a fost ea pusă în practică nu a fost cea mai inspirată.

Aşa că, rămân cu impresia că melodia „Perfect Symmetry” este piesa principală a albumului şi sper că Rice, Chaplin şi Hughes îşi vor reveni, în viitorul apropiat, şi vor compune, din nou, muzică adevărată, reală şi devastatoare. Totuși, le va fi destul de dificil să apară cu ceva asemănător albumului de debut.